REVIEW: The Order 1886

[pulse.exe]

Se pare că în ultima vreme avem parte de foarte multe jocuri proaspăt lansate care atrag atenţia prin controversele create. Controverse în rândurile jucătorilor, care fie nu înţeleg despre ce gen de joc este vorba sau îşi formează diferite impresii (uneori greşite) vizionând pe YouTube secvenţe de gameplay postate înainte de lansare de tot felul de “binevoitori” şi controverse în rândurile presei de profil, care nu reuşeşte să găsească o direcţie comună când vine vorba de aprecierea şi notarea acestor jocuri. Un astfel de titlu este The Order: 1886.

 

Dacă sunteţi interesaţi de jocuri video şi consultaţi zilnic publicaţiile dedicate acestui subiect nu se poate să fi ratat zecile de postări legate The Order: 1886, jocul studioului Ready at Dawn fiind de-a dreptul crucificat în ultima lună. Este adevărat, peisajul jocurilor video se află într-o continuă schimbare, iar The Order: 1886 nu se încadrează în modele actuale ale industriei. Nu este Free-to-play, nu are multiplayer şi nici microtranzacţii, Ready at Dawn încercând să realizeze, în schimb, o experienţă single player cu un puternic accent “cinematic”.

 

 

Astfel, dacă ar fi să te iei după secvenţa introductivă a jocului, ai putea spune că The Order: 1886 este un adventure modern, cu destul de puţin “gameplay” (în sensul universal acceptat al termenului) şi cu accent pus pe QTE-uri (quick time events, pentru a progresa e necesară apăsarea anumitor butoane afişate pe ecran în anumite momente-cheie). Din fericire, în ciuda unei prime impresii oarecum confuze, lucrurile nu stau chiar aşa.

 

Nu poţi vorbi despre The Order: 1886 separat de povestea sa: după cum aminteam mai devreme, Ready at Dawn a construit jocul în primul rând drept o experienţă narativă, întreruptă, pe parcurs, de secvenţe de explorare, QTE-uri şi, nu în ultimul rând, porţiuni consistente de acţiune şi schimburi de focuri la persoana a treia. Să revenim însă la poveste: după cum o spune şi numele, acţiunea are loc în ultima parte a anului 1886, într-o versiune alternativă a Londrei, în care siguranţa Imperiului Britanic este ameninţată atât de o răzvrătire a rebelilor, precum şi de constantele apariţii ale vârcolacilor (Half-Breeds), creaturi jumătate om, jumătate lup.

 

 

Împotriva tuturor acestor pericole luptă Ordinul Cavalerilor Mesei Rotunde (de unde vine şi titlul jocului), o organizaţie înfiinţată de pe vremea Regelui Arthur şi formată din războnici cu experienţă, ţinuţi în viaţă de-a lungul secolelor cu ajutorul legendarului Holy Grail (Sfântul Potir). Jucătorul va intra în rolul lui Sir Galahad, unul dintre cei mai experimentaţi cavaleri, care, cu ajutorul aliaţilor săi, va trebui să investigheze o conspiraţie ce ameninţă să depăşească graniţele Imperiului Britanic.

 

Fără a intra mai mult în detalii, firul poveştii este unul dintre punctele forte ale jocului, pentru care merită fără îndoială să parcurgeţi, măcar o dată The Order: 1886. Ce-i drept, cel puţin în a doua parte a campaniei, apar unele situaţii mai neclare, iar sfârşitul nu este tocmai concluzia la care ne-am fi aşteptat, însă, per total, latura narativă din The Order merită.

 

 

Naraţiunea este expusă fie direct, prin secvenţe cinematice (uneori interactive prin intermediul mai sus amintitelor QTE-uri), fie indirect, prin tot felul de elemente ascunse prin mediul de joc. Astfel, există destul de multe momente în care jucătorul poate explora liniştit, fără ameninţarea vreunui inamic, în cautarea acestor indicii: ziare ale epocii, fotografii vechi, tot felul de obiecte, precum şi nişte înregistrări audio, unele dintre acestea fiind extrem de importante pentru a înţelege pe deplin povestea jocului.

 

Nu vă închipuiţi însă că aceste medii de joc ar fi deschise: nu, The Order: 1886 poate fi considerat definiţia de dicţionar a termenului “liniaritate”, producătorii fiind poate prea preocupaţi de a controla în detaliu experienţa şi traseul jucătorului pe tot parcursul aventurii sale. Bineînţeles, avantajul evident al acestei abordări este posibilitatea de a oferi o campanie single player plină de scene “regizate”, fără momente moarte sau plictisitoare; de cealaltă parte a monedei, cea mai puţin plăcută, avem lipsa de rejucabilitate impusă de acest mod de tratare a problemei: de oricâte ori ai relua jocul, în anumite momente, vei avea parte de exact aceeaşi experienţă, fără niciun fel de variaţiune. Despre acest subiect însă, vom vorbi un pic mai târziu.

 

 

Ei bine, factorul “neprevăzut” al experienţei din The Order: 1886 este adus de secvenţele de acţiune, când jocul celor de la Ready at Dawn devine un third person shooter în toată puterea cuvântului. Avem parte de schimburi de focuri spectaculoase şi de un sistem de cover destul de bine pus la punct, toate aceste elemente reuşind să creeze momente foarte dinamice în cadrul poveştii din The Order.

 

Mai mult, Sir Galahad are la dispoziţie un arsenal extins, caracteristic Cavalerilor din Ordin: pe lângă armele convenţionale (pistoale, revolvere, pistoale mitralieră, puşti de asalt, shotgun-uri, aruncător de grenade), există şi unele “unelte” mai speciale, precum o armă bazată pe electricitate, un lansator de gaz ce poate fi mai apoi aprins (care, evident, incinerează inamicii într-un mod foarte spectaculos), un soi de arbaletă (care uşureaza semnificativ secvenţele stealth din a doua parte a jocului) şi chiar un lansator de rachete.

 

 

Toate aceste elemente creează experienţa oferită din The Order: 1886, care nu ar fi putut totuşi să impresioneze fără o prezentare grafică pe masură. Din fericire, cei de la Ready at Dawn se pare ca au absolvit această disciplină cu notă maximă, The Order: 1886 fiind, la ora actuală, cel mai arătos joc video pe care am avut ocazia să-l încerc până acum. Şi nu este vorba doar de atenţia la detalii, de reproducerea impecabilă a costumelor purtate de personaje, de shaderele next gen sau de texturile de înaltă rezolutie care “împânzesc” mediile de joc.

 

După cum am amintit mai devreme, producătorii au pus accentul pe latura cinematică a jocului, aceasta mod de “punere în scenă” fiind evidenţiat şi de aspect ratio-ul ultra-wide al jocului, de filtrele de motion blur caracteristice filmelor sau de efectele de postprocesare caracteristice producţiilor de la Hollywood cu bugete impresionante. Astfel, indiferent că vorbim de secvenţele cinematice propriu-zise (redate în timp real, cu ajutorul motorului grafic!) sau de momentele în care avem control direct asupra personajului, The Order: 1886 este o experienţă vizuală de zile mari şi unul dintre puţinele jocuri care chiar demonstrează ce se poate obţine pe o consolă de nouă generaţie. Totuşi, jocul trebuie văzut în mişcare, calitatea screenshot-urilor din The Order fiind de multe ori afectată de efectele de post procesare pe care Ready at Dawn le aplică în timp real jocului (încercaţi să capturaţi un cadru static dintr-un film şi veţi obţine cam acelaşi rezultat).

 

 

Bineînţeles, pentru a oferi o experienţă completă, un astfel de joc are nevoie, pe lângă o prezentare grafică de excepţie, şi de o componentă audio de calitate. Din fericire, The Order: 1886 se achită cu brio şi de această sarcină: prestaţiile actorilor ce dau viaţă personajelor sunt irepreproşabile, iar coloana sonoră întregeşte atmosfera jocului într-un mod magistral. Totuşi, ceva merită reproşat la acest capitol: înregistrarile audio pe care Galahad le găseşte pe parcursul jocului pot fi ascultate doar din meniu, fără a exista posibilitatea ca acestea să fie redate în timp ce joci, precum în zeci de alte titluri.

 

Am promis mai devreme că voi reveni la ideea de rejucabilitate din The Order: 1886, evident, strâns legată de durată efectivă de joc a creaţiei celor de la Ready at Dawn. Personal, m-au amuzat exagerările de tipul “am văzut eu pe YouTube că The Order poate fi terminat în cinci ore”.

 

 

Şi asta pentru că, după cum am menţionat, jocul are foarte multe momente care permit fiecărui jucător să progreseze în stilul său personal: dacă eşti ahtiat după acţiune, ţine drumul drept şi poţi termina jocul în 6-7 ore fără mari probleme; dacă esti ca mine şi îţi place să explorezi fiecare ungher în cautare de secrete (sau locuri potrivite pentru a realiza screenshot-uri), jocul îţi poate oferi o experienţa de aproximativ zece ore. Chiar şi aşa, în cazul subsemnatului, nu am reuşit să găsesc toate obiectele colecţionabile într-o singură parcurgere a poveştii şi am în plan să reiau jocul pentru a strânge toate trofeele, inclusiv pe cel platinum.

 

Aşadar, ajungem la marea întrebare finală: mai este justificată, în ziua de azi, investiţia într-o experienţă exclusiv single player, predominant narativă şi fără cine ştie ce grad de variaţiune? Îndrăznesc să spun că da, mai ales dacă luăm The Order: 1886 drept etalon. Elemente precum povestea, punerea în scenă, grafica şi sunetul de excepţie ar trebui să ocupe în continuare un loc bine meritat într-o piaţă suprasaturată de termeni precum “open world”, multiplayer, eSports, free-to-play sau microtranzacţii. Altfel riscăm să facem tranziţia către un peisaj în care apariţiile unor jocuri legendare precum Half-Life, Legacy of Kain sau Metal Gear Solid n-ar mai fi niciodată posibile.