Destiny The Taken King: aceeaşi Mărie, cu o pălărie mai scumpă

[#Drennn.]

Destiny a fost un joc polarizant, existând două mari categorii de public: cei cărora Destiny li s-a părut o pierdere de vreme, o experienţă superficială fără o componentă narativă capabilă să o susţină, şi cei care au iubit creaţia celor de la Bungie şi care au jucat în mod constant, trecând peste aspectul repetitiv al jocului pentru a dobândi echipament din ce în ce mai bun. Trebuie să mărturisesc că mă aflu undeva la mijloc, trecând prin mai tot conţinutul oferit de versiunea iniţială a jocului, refuzând însă să revin pentru “grind-ul de zi cu zi”.

 

În aceste condiţii, am refuzat să mă mai joc Destiny până când Bungie nu adăuga mai mult conţinut semnificativ jocului, nu tot felul de reciclări ale inamicilor şi locaţiilor deja prezente în jocul de bază. Cu alte cuvinte, am refuzat să mai joc până la apariţia lui The Taken King, primul expansion major pentru Destiny (precedat de alte două pachete de conţinut suplimentar, despre care vom vorbi un pic mai târziu). Ei bine, am ajuns şi în acest punct: The Taken King fiind în sfârşit disponibil. Reuşeşte acesta să adauge suficient conţinut şi varietate pentru a transforma Destiny într-o experienţă la care să merite să te întorci?

 

 

În primul rând, Activision şi Bungie trişează un pic când vine vorba de modalităţile prin care un jucător de Destiny poate accesa conţinutul suplimentar din The Taken King. Pe scurt, expansion pack-ul poate fi achiziţionat prin două metode: digital, la un preţ echivalentul cu 40€, sau fizic, într-un pachet numit Destiny: The Taken King Legendary Edition, comercializat la preţ întreg. Acesta din urmă oferă, pe lângă noul expansion, şi jocul de bază, precum şi primele două DLC-uri: The Dark Below şi House of Wolves.

 

Totuşi, dacă deţii doar versiunea iniţială a lui Destiny şi vrei sa joci The Taken King vei afla cu stupoare că nu poţi. Expansion-ul nici nu poate fi achiziţionat digital dacă nu deţii deja The Dark Below şi House of Wolves. Cu alte cuvinte, trebuie să mai scoţi încă 35€ pentru Expansion Pass-ul ce conferă acces la primele două pachete de conţinut suplimentar. Adunaţi această sumă la cei 40€ de euro ceruţi pe The Taken King şi la banii pe care i-aţi plătit deja pentru jocul iniţial şi ajungeţi la o sumă extrem de piperată. Alternativ, după cum am amintit mai devreme, puteţi opta pentru pachetul retail Legendary Edition şi vă veţi alege şi cu un joc pentru care aţi plătit de două ori preţul întreg. Cu alte cuvinte, orice opţiune ai alege, tot ars la buzunar vei ajunge…

 

 

Revenind la jocul propriu-zis, nu putem începe discuţia despre The Taken King fără a spune câteva cuvinte şi despre primele două expansion-uri (The Dark Below şi House of Wolves), precum şi despre patch-ul 2.0, care schimbă semnificativ multe dintre aspectele jocului original (de altfel, nici nu poţi instala şi juca The Taken King fără aceste componente). Primele două pachete de conţinut suplimentar sunt… să zicem superficiale (şi acesta este un termen îngăduitor), adăugând câteva misiuni de Story care nu transmit mai nimic din punct de vedere narativ, precum şi strike-uri şi harti multiplayer prin aceleaşi locaţii din jocul iniţial. “More of the same”, după cum ar spune vorbitorul de limbă engleză.

 

Pe de altă parte, update-ul major adus jocului schimbă câteva dintre mecanicile de bază din Destiny, înlocuind sistemul de progresie post level 20 bazat pe Light cu o formulă mult mai simplă. Cu alte cuvinte, vei progresa normal, pe baza experienţei accumulate din lupte, bounty-uri, quest-uri până la nivelul 40. Light-ul există în continuare, însă este prezentat mai mult ca un ranking al echipamentului purtat, valoarea acestuia fiind acum o medie dintre punctele de attack şi defense.

 

 

Se termină astfel cu personajele prea slabe pentru a accesa conţinutul avansat, progresia în nivel realizându-se acum pe principiul “ca prin brânză”, un erou putand fi dus de la nivelul 20 la level maxim în doar câteva ore de joc. De altfel, dacă nu deţineţi un erou capabil, The Taken King va oferă un token prin intermediul căruia puteţi upgrada orice personaj din propria menajerie direct la nivelul 25, echipamentul aferent fiind inclus. Dacă am fi răutăcioşi, am putea spune că Bungie fac tot posibilul sa te îndemne să joci direct The Taken King, ingorând, pe cât posibil, restul conţinutului pe care ai dat deja banii.

 

Şi pentru că tot am adus vorba de quest-uri un pic mai devreme, da, Destiny are acum quest-uri! După cum am sugerat în review-ul jocului iniţial, acum poţi vorbi cu anumite personaje care îţi dau diferite obiective de îndeplinit. Din păcate, quest-urile acestea sunt concepute doar ca un soi de layer suplimentar aplicat peste straturile dictate de design-ul iniţial al jocului. Deci, chiar dacă acum “rezolvăm quest-uri”, o vom face tot umblând de nebuni prin aceleaşi şi aceleaşi locaţii (acum serios, de câte ori trebuie să mai vizitez Luna sau vechea Rusie?), împuşcând aceiaşi monştri obosiţi de care ne-am plictisit deja.

 

 

Aici ar trebui să intre în scenă The Taken King, eroul naţional şi salvatorul patriei numite Destiny. Şi, comparând noul expansion cu primele DLC-uri sau chiar jocul iniţial, se observă din start o abordare mai atentă, ceva mai complexă, cu un accent ceva mai evidenţiat pus pe partea narativă a jocului. Povestea în sine e la fel de simplă şi generică ca până acum: Oryx, supranumit The Taken King, soseşte în sistemul nostru solar pentru a se răzbuna pentru moartea lui Crota, fiul său şi unul dintre inamicii doborâţi în expansion-urile precedente. Oryx se ascunde însă pe Dreadnought-ul său, o navă spaţială imensă ce joacă rolul noului câmp de bătălie din The Taken King.

 

Da, aţi citit bine, în sfârşit vom avea parte de medii de joc proaspete, cu quest-urile şi inamicii noi aferenţi. Quest-urile sunt strâns legate de poveste, existând şi unele obiective opţionale, ce-ţi pot face viaţa mai uşoară. Spre exemplu, la un moment dat vei fi trimis, în funcţie de clasa de personaj interpretată, inapoi pe una dintre planetele deja vizitate, pentru a dobândi cea de-a treia subclasă pentru eroul controlat. Noile abilităţi oferite de aceste subclase sunt reuşite, convingându-mă să-mi reprofilez Titan-ul din dotare într-un veritabil aruncător de ciocane înflăcărate.

 

 

 

De asemenea, fiecare misiune ce face parte din firul principal al poveştii din The Taken King beneficiază de secvenţe cinematice de introducere şi încheiere, rolurile unor personaje precum Eris Morn, Cayde-6 (interpretat acum de Nathan Fillion), Commander Zavala sau chiar a Ghost-ului din dotare (cu noua voce a lui Nolan North) devenind mult mai importante şi vizibile. Misiunile sunt împănate cu dialoguri între aceste personaje şi îşi fac apariţia chiar şi unele secvenţe scriptate, deşi nu ar trebui să vă aşteptaţi la nivelul de complexitate din Half-Life sau vreun alt shooter single player. Pe scurt, povestea, deşi slabă şi plină de ABC-ul stereotipurilor SF, măcar există acum.

 

Pe de altă parte, luat la bani mărunţi, conţinutul nou adăugat de The Taken King nu este tocmai impresionant: nouă misiuni de Story, trei Strike-uri (cu unul suplimentar pentru cine joacă pe PlayStation) un nou Raid şi câteva hărţi şi moduri de joc noi pentru Crucible (multiplayer-ul competitiv). Mai mult, deşi au fost adăugate locaţii noi, destule dintre aceste misiuni noi se desfăşoara din nou pe “vechile” planete din jocul original.

 

 

 

Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu m-am săturat de vechiul cosmodrom din Rusia sau de templele de pe Lună ca de mere pădureţe… Mai mult, inamicii noi despre care aminteam nu sunt decât versiuni “taken” (aflate sub controlul lui Oryx, The Taken King) ale unor dintre monştrii ce-şi făceau apariţia şi în jocul iniţial: unii au primit abilităţi noi (se multiplică), alţii doar rezistenţă şi atacuri mai puternice.

 

Per total, o primă parcurgere (pe dificultate normală) a conţinutului nou din ediţia Legendary (adică atât The Taken King, cât şi primele expansion-uri The Dark Below şi House of Wolves), nu ar trebui să dureze mai mult de cinci ore. Cam puţin, având în vedere preţul destul de piperat plătit pentru acestea. Bineînţeles, asta nu va stopa jucătorii dependenţi de Destiny să joace în continuare, însă, cel mai probabil, acest articol nici nu li se adresează.

 

 

Lăsând la o parte celelalte aspecte, la un capitol The Taken King ţine încă sus steagul ridicat iniţial de Destiny: stilul artistic deosebit, care reuşeşte să menţină grafica jocului celor de la Bungie la un nivel ridicat, net superior altor încercări în acest domeniu. Câteodată pur şi simplu este mai interesant să admiri peisajele din The Taken King decât să joci jocul propriu-zis…

 

Aşadar, The Taken King încearcă să corecteze câteva dintre neajunsurile jocului iniţial (cum ar fi povestea cvasi-inexistentă) şi, din unele puncte de vedere, chiar reuşeşte. Totuşi, preţul plătit pentru a ajunge la aceasta realizare se apropie periculos de mult de jumătatea unui salariu mediu în România, un efort financiar prea mare raportat la superficialitatea ce continuă să caracterizeaze experienţa de joc din Destiny.